După o săptămână de bombardamente non stop, astăzi este prima zi de liniște. Nici nu mai știam cum sună liniștea. Fumul ce se ridică din cratere miroase urât. Soarele se pierde printre norii negri. Copacii sunt doar umbra a ceea ce a fost cândva. Un șobolan devorează cu poftă dintr-un cadavru intrat în putrefacție. Lacuri de sânge se preling de-a lungul șoselelor.
Imaginile sumbre ce descriu tabloul orașului ce era cândva viu, sunt pe cât se poate de reale. Poate unele cuvinte sunt greu de digerat, dar sunt mult mai ușoare decât realitatea.
Un munte de bolovani se mișcă. O șuviță blondă de păr, îmbibată cu frânturi de piele murdară se scaldă în razele murdare ale soarelul. Încet, bolovanii se feresc. La fel cum ghioceii ies de sub stratul de zăpadă, așa și fetița se ridică ușor. La doar 4 ani este plictisită de viaţă. Cară după ea mâna unui Ursuleţ de pluş. Se plimbă printre cadavre aşa cum ne plimbăm noi pe lângă firele de iarbă. Nu simte milă sau frică. Este fericită că a reuşit să supravieţuiască ultimului atac. Se apleacă uşor, întinde mâna şi-şi resfiră degeţelele. Se apropie de un cadavru. Îl priveşte în ochi (a murit cu ochii deschişi). Îi mângâie obrazul neras.
- Soarele arde prea tare. Este început de iulie şi temperaturile sunt foarte ridicate. Tatăl ei o ridică în braţe şi o aruncă spre cer. Părul ondulat se plimbă prin cer. Rochiţa se ridică şi îi rămân picioruşele descoperite. Tatăl ei e cât se poate de fericit. Nimeni nu poate să intre în universul lor. -
Se ridică uşor, îşi şterge lacrima prăfuită şi pleacă. Amintirile nu au niciun loc în sufletul ei. Nu au rost. Nu faci nimic cu ele. Astea sunt gândurile fetiţei care a supravieţuit ultimei săptămâni de război.
Se îndreaptă spre orizont şi ştie că ea trebuie să perpetueze specia umană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu