1 mai

Ce poate fi mai frumos la ora 04:31 a.m. decât să îți pregătești bagajul pentru a te îndreptat spre mare. De câțiva ani mi-am dorit să ajung la mare de 1 mai. Nu știu de ce, probabil pentru că sunt tânăr și experiența unei escapade de 2 - 3 zile la mare pare interesantă. Anul acesta, fiind ocupat cu tot felul de proiecte și timpul meu liber fiind limitat, nu am mai apucat să mă gândesc la mare acum, în preajma zilei de 1 mai. Dar, după cum știți, atunci când te aștepți mai puțin ți se întâmplă lucruri frumoase. Iată că săptămâna trecută am aflat că sunt ”fericitul câștigător al unui sejur la mare în perioada 1 - 3 mai”. Cum nu se poate mai bine nu?

Aici se încheie conversația mea cu voi astăzi pentru că încă nu sunt îmbrăcat și mi-a mai rămas mai puțin de jumătate de oră să ies din casă.

Inima militează pentru iubire

Cel mai greu lucru pe care viața ni l-a oferit este iubirea. Cu toții, de când ne naștem și până murim, căutăm afecțiune, iubire, o persoană cu care să ne împărțim viața. Avem nevoie de cineva care să ne iubească. Acea persoană căreia să îi poți spune tot ce simți și care să îți împărtășească aceleași sentimente. Ea este totul. E steaua de pe cerul tău, e urma pașilor tăi, e răsuflarea de pe pieptul tău dimineața, e o bucățică din sufletul tău. E jumătatea cu care privești răsăritul, zâmbetul din zilele triste, adierea ce-ți alină pielea.
STOP!

De ce? De ce nu putem fi fericiți singuri? De ce trebuie să ne ascultăm inima? De ce inima militează pentru iubire? De ce suntem triști când suntem singuri? De ce patul este gol noaptea și ne deranjează? De ce iubire? De ce toată viața? De ce azi? De ce?

 Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (Corinteni, 13)

Ne naștem puri. Ne bucurăm de prima rază de lumină deși nu știm asta. Ne ridicăm brațele către mama deși nu o cunoaștem. Plângem când ne este foame și ea ne înțelege. Facem diferența dintre bine și rău și ne schimbăm. Cunoaștem lumea cu răutățile ei și o adoptăm. Suferim și ne schimbăm.

”ăsta sunt eu. Nu m-am născut așa. Am fost un romantic incurabil. Eram sensibil la frumos. Mă atingeau toate cuvintele frumoase. Eram frumos. Viața mi-a demonstrat însă că nu e așa. Că romantismul e doar în cărți. Că lucrurile frumoase se întâmplă doar în filmele cu happy end. Nu am crezut că am să mă schimb așa. Eram sigur că voi fi romantic mereu. Romantismul nu mă mai atinge. Gesturile mici și ”pline de tandrețe” nu mai fac parte din mine. Da! Am suferit. Am crezut că iubirea este roz. Dar nu e așa. Iubirea e război. Ori suntem puternici și îl câștigăm, ori nu. Așa m-am schimbat eu. Am suferit. Am oferit tot și nu am primit nimic. Îmi pare rău că sunt așa, dar nu am ce face.” (pagină de jurnal)
Și cu toate acestea, nu ne învățăm minte. Tot căutăm, tot ne apropiem sufletele de altcineva și suferim iar.
De aia e frumoasă viața. Și o iubesc al naibii de mult.

  

”Cuvintele”

În urmă cu doi ani, nu cu mult timp înainte să termin liceul, într-o seară, când mă plictisisem deja de calculator, m-am așezat în pat și am visat. Se făcea că am revenit la liceul pe care l-am absolvit, pentru a-mi lansa primul volum.

Iată că visul meu s-a materializat astăzi. Mai repede decât am crezut. Împreună cu bunul meu prieten, Florin Foca, am adunat toate versurile noastre sub un titlu simplu și ușor de reținut Cuvintele. De ce Cuvintele? De ce o carte? De ce poezie? Sunt întrebări care cu siguranță vă străbat mintea și eu am să vă ofer răspunsuri cât mai concise.
Am ales acest titlu pentru că ele, cuvintele, sunt singurul mod prin care ne oferim o părticică din sufletul nostru cunoscuților, prietenilor, familiei. Cuvintele sunt încărcate de frumos, energie și simbol. Cuvântul este cel care te îmbracă pe dinăuntru. Noi am uitat de adevărata importanță a lui. Astăzi le irosim peste tot și le găsim aruncate pe la tomberoane lângă cojile de banană.
O carte pentru că așa am fost învățați. Suntem generația născută imediat după perioada comunistă a  României. Aș putea spune că noi ”facem diferența” pentru că am crescut într-o societate democrată însă educată de comuniști. Am învățat că munca te înnobilează, că adevărul este singurul răspuns, că școala te educă, că cei mari trebuie să fie respectați, că o carte se simte, se miroase, se pipăie. Pe mine mă copleșesc cărțile vechi, pe care le împrumut de la bibliotecă. Simt energia care se păstrează în paginile lor. Se zăresc urme de amprente vechi, semne pe rândurile răscitite și colțuri de pagini îndoite. O carte veche ascunde mai mult decât povestea din ea, păstrează istorie și secrete.
Poezie pentru că transmite. Îmi place să spun că poezia este proză dezbrăcată. Așa cum un sculptor își dezvelește sculptura, pictorul își conturează schița doar cu negru și cântărețul ascultă negativul, poetul își alege cuvintele cu mare grijă. Le pune pe fiecare în locul potrivit, le măsoară le taie, le șlefuiește. Poezia este esență. Hai să facem un exercițiu de imaginație pentru a înțelege mai bine. Citiți orice text vreți voi, singura condiție este să fie proză. După ce ați terminat lectura, încercați să faceți un rezumat detaliat, apoi rezumați rezumatul. Rezumatul rezumatului este esența textului. Doar atât contează din numărul mare de pagini al textului. Poezia se simte. Versurile ei, melodicitatea rimei și motivele/temele alese de poet, înnobilează poezia până la desăvârșire.

Prin această lansare a volumului de poezii, noi am vrut să instigăm tinerii la lectură. Am ales azi ziua lansării, pentru că este și ziua internațională a cărții. Știm că tinerii citesc din ce în ce mai puțin. Știm că toată informația de care ai nevoie o găsești pe internet și imprimanta își face treaba în cazuri urgente. Dar noi, credem în cărți. Suntem adepții lecturii cu creionul la lumina veiozei. Știm că o carte rămâne peste ani și este un cufăr de răspunsuri. Vrem să credem că tinerii, care sunt mult prea prigoniți de profesori, citesc. Eu sper că lectura este o plăcere pentru mulți dintre ei. Cât despre voi, cititorii blogului meu, nu pot să spun decât că sunteți cu adevărat cititori. Să-mi urmăriți zecile de rânduri la fiecare postare și să aveți răbdare, înseamnă ceva. Chiar zilele trecute mi-a spus cineva ”tu ce fel de blog ai? Tu nu scrii ca ceilalți. O idee, un gând, un citat. Tu scrii pagini întregi la o postare.” și eu am răspuns simplu ” Da. Nu scriu ca ceilalți. Eu scriu ca mine, pentru că simt ca mine.”

”Se spune că poezia nu are vârstă. Ea s-ar fi născut sub zodia eternității, din iubirea unei aripi de fluture pentru un mugure de mesteacăn”. 

                                                                                                        (C. Bratu)

Război şi punct.

După o săptămână de bombardamente non stop, astăzi este prima zi de liniște. Nici nu mai știam cum sună liniștea. Fumul ce se ridică din cratere miroase urât. Soarele se pierde printre norii negri. Copacii sunt doar umbra a ceea ce a fost cândva. Un șobolan devorează cu poftă dintr-un cadavru intrat în putrefacție. Lacuri de sânge se preling de-a lungul șoselelor.
Imaginile sumbre ce descriu tabloul orașului ce era cândva viu, sunt pe cât se poate de reale. Poate unele cuvinte sunt greu de digerat, dar sunt mult mai ușoare decât realitatea.
Un munte de bolovani se mișcă. O șuviță blondă de păr, îmbibată cu frânturi de piele murdară se scaldă în razele murdare ale soarelul. Încet, bolovanii se feresc. La fel cum ghioceii ies de sub stratul de zăpadă, așa și fetița se ridică ușor. La doar 4 ani este plictisită de viaţă. Cară după ea mâna unui Ursuleţ de pluş. Se plimbă printre cadavre aşa cum ne plimbăm noi pe lângă firele de iarbă. Nu simte milă sau frică. Este fericită că a reuşit să supravieţuiască ultimului atac. Se apleacă uşor, întinde mâna şi-şi resfiră degeţelele. Se apropie de un cadavru. Îl priveşte în ochi (a murit cu ochii deschişi). Îi mângâie obrazul neras.

- Soarele arde prea tare. Este început de iulie şi temperaturile sunt foarte ridicate. Tatăl ei o ridică în braţe şi o aruncă spre cer. Părul ondulat se plimbă prin cer. Rochiţa se ridică şi îi rămân picioruşele descoperite. Tatăl ei e cât se poate de fericit. Nimeni nu poate să intre în universul lor. -

Se ridică uşor, îşi şterge lacrima prăfuită şi pleacă. Amintirile nu au niciun loc în sufletul ei. Nu au rost. Nu faci nimic cu ele. Astea sunt gândurile fetiţei care a supravieţuit ultimei săptămâni de război.
Se îndreaptă spre orizont şi ştie că ea trebuie să perpetueze specia umană.

Parodiile românești este.

Salut din nou. Astăzi m-am gândit să vorbesc despre noile trenduri în muzică.
Pentru început am observat că este deja o modă să cânți în limba română. Asta înseamnă că mesajul este mai ușor de înțeles. Și totodată este nevoie de un mesaj. Spre deosebire de melodiile cântate în engleză, care conțin cuvinte doar aruncate, astea în română mai transmit ceva. Să zicem. Nu aș vrea să fac un comentariu pe versurile melodiilor (am să fac asta în zilele următoare).
Pe lângă faptul că melodii precum ”Minim doi”, ”Doi în unu”, ”Stinge lumina” și lista poate continua fără sfârșit, au început să apară și tot felul de ”parodii” la aceste melodii. Parodii care sunt mai odioase decât originalul. Mesajul transmis de parodii te îndrumă la un singur gând...cum naiba pe youtube strâng zeci de mii de vizualizări și de like-uri? Sunt atât de mulți oameni care se distrează pe melodii atât de odoiase? Eu prin ”a parodia” o melodie înțeleg să râzi de mesajul transmis de melodia originală aducând un plus de inteligență în cover-ul tău.
”Minim cu usturoi” și ”Unu-ntr-altu” sunt atât de scârboase încât prefer să ascult originalul dacă vreau chiar să mă distrez. Pe unul dintre cei doi stand-up-iști îl cunosc personal, este un tip destul de ok, astfel încât nu înțeleg de ce se lansează cu asemenea prostii. Mai mult de atât, are o melodie ”Mica rugăminte”, care începe atât de romantic și de personal, încât te trimite cu gândul la cele mai frumoase momente din viața ta.

”Bună seara iubito. Iubesc coșmarul ce mă trezește lângă tine.
  Iubesc gerul ce mă-ncălzește cu tine.
  Iubesc tunetul ce-mi aduce-n mână palma ta.
  Iubesc traficul ce ne ține mai mult timp împreună.
  Iubesc moartea, că ne ține în viață.
  Iubesc iadul, când păcătuiești cu mine,
  dar nu iubesc nimic, cum te iubesc pe tine.
  Dar am și eu o mică rugăminte.”

Și iată că toată frumusețea poeziei, se spulberă când începe refrenul. Prefer să nu citez din refren, pentru că mi-aș transforma postul în ”Interzis copiilor sub 18 ani”. Apropo de asta, cum vrem să creștem o generație nouă, frumoasă și inteligentă, când peste tot, internetul este împânzit cu tot felul de prostioare pline cu mesaje directe către relațiile intime dintre 2 persoane de sex opus, sau nu.
Poate nu am zis nimic nou, nimic inteligent, dar am vrut să sublinez că dacă vrei să râzi de o melodie, trebuie să vii cu ceva mai inteligent.

Bucureștiul te schimbă

Bun găsit din nou. Iată că mă întorc în fața laptop-ului pentru a scrie din nou aici. Aici unde îmi revărs gândurile pe fișierele albe ale blog-ului.
Mă întorc după o săptămână foarte frumoasă. Am fost plecat la București la un concurs de teatru și am și câștigat. Nu vreau să vorbesc neapărat despre ce a însemnat concursul, mai mult vreau să vă împărtășesc din frumusețea Bucureștiului.

”Călătoresc. Azi am ocazia să revăd Bucureștiul. Nu pot să vă spun de ce sunt atât de fericit. Probabil mi s-a implementat ideea că Bucureștiul îți oferă toate posibilitățile. Iar de opulența lui nici nu mai vorbesc. De mic îmi doresc să locuiesc într-un oraș mare. Autocarul nu e confortabil deloc și muzica aleasă de șofer nu e nici pe departe draguță. Prefer să mă gândesc la ce voi face și să ocolesc muzica. Cel mai bun lucru pe care poți să îl faci atunci când călătorești singur este să citești și să observi. Pentru început, vă spun că am început să citesc Nimic nou de pe frontul de vest. Este foarte interesantă și am să scriu despre ea după ce o termin de citit. În al doilea rând observ. Oamenii, peisajul, mașinile, străzile. Sunt atâtea probleme în țara asta, încât nici nu știu cu ce să încep, sau dacă să încep. Ar fi deja pleonasmică o discuție despre ce e România. Cât despre mine, sunt amorțit și scaunul nu-mi este deloc prieten. Apa e caldă, mâncare nu mai ai și gândul zboară departe.”

Astea erau gândurile mele când mă duceam la București. Ajuns acolo, m-am bucurat de drumurile cu metroul și de aglomerația orașului. Străzile pline de oameni chiar și în mijlocul nopții, sirenele salvării și muzica ce răsuna din toate magazinele și pub-urile mi-au oferit clipe minunate. Simțeam că orașul mă cuprinde și mă cheama și pe mine în viața lui. București este ca ”acasă” pentru mine. Nu am locuit acolo niciodată mai mult de o săptămână, dar când pășesc pe străzile lui, nu le simt străine. Poate vi se pare ciudat ce zic, dar asta este ceea ce simt. Asta este părerea mea. Simt că acolo aș putea să trăiesc fericit. Vreau să le ofer copiilor mei viața cu toate frumusețile ei.

Trăim pentru a ne bucura de frumusețea vieții și pentru a ne simți bine acolo unde locuim. Am înțeles că fericirea e relativă pentru fiecare persoană și că diminețile încep mai frumos când ești cu 2 prieteni în bucătărie și mănânci lapte cu cereale. Serile sunt mai frumoase când mănânci supă la plic și piure instant. Viața e mai frumoasă fără mulți bani. Lumea e mai bună când se plimbă noaptea în parc și se bucură de florile copacilor. Gurile de metrou sunt pline de oameni grăbiți și nervoși, dar frumoși când ajung la birou și se relaxează bând o cafea fierbinte.

Bucureștiul nu e mai scump pentru că prețurile sunt mai ridicate. Bucureștiul e mai scup pentru că ai mai multă varietate. Cei cu care am plecat, mi-au spus că s-au simțit bine acolo, dar nu ar putea locui mai mult de o săptămână.

Cât despre titlul postării, am vb cu o prietenă înainte să plec de la București și mi-a zis că se asteaptă să găsească o postare cu titlul Bucureștiul de schimbă. 

"omul e înainte de toate un animal, peste care s-a uns cu puţină decenţă, ca pe o felie de pâine untul." Erich Maria Remarque - Nimic nou de pe frontul de vest.

 

Lulu

În piesa ”Țara orbilor” eu joc rolul lui Lulu, bufonul palatului. Lulu este singurul văzător. Vede cu un ochi și încearcă să-i convingă pe ceilalti locuitori ai palatului că există lumină, culoare vie. ”Există văzători. Sunt mii de văzători. Sunt mii de orașe cu acoperișurile strălucitoare. Acoperișurile sunt roșii, copacii sunt verzi și toamna frunzele se fac galbene ca aurul. Marea e albastră și ea și se înnoadă cu cerul. Caii sunt albi, păsările sunt violet, castanele sunt cafenii. Iola, eu pot să te învăț să vezi. Oricine poate să învețe. Trebuie doar să ții minte culorile.”

Despre teatru

Îmi era dor să scriu aici. Chiar dacă țin acest blog de puțin timp, m-am apropiat de el. De fiecare dată când am timp liber, îmi place să mai scriu despre ce gândesc.

Azi, pentru început, vreau să vă spun că sunt foarte fericit că a venit primăvara. În sfârșit am redescoperit tenișii și geaca subțire. Am auzit că există și pantaloni scurți. Sunt curios cum arată:)) Al doilea lucru pe care vreau să îl zic este ”Hristos a înviat!” pentru toți cei care au sărbătorit Paștele duminica trecută.

Poate că știți, sau nu, eu sunt actor în trupa de teatru a universității Ștefan cel Mare din Suceava. Trupa de teatru Fabulinus, a fost înființată în anul 2011, în luna noiembrie și este îndrumată de regizorul și actorul Ion Sapdaru. În urma unui casting, 12 tineri au fost selectați pentru trupă. Totul a început destul de greu și cu multe probleme. În final, pe 2 martie 2012 trupa și-a deschis prima stagiune cu piesa ”Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare. Spectacolul s-a bucurat de un real succes, fiind jucat de 25 de ori până în prezent.
În ianuarie 2013 s-au început repetițiile pentru o nouă piesă de teatru, ”Țara orbilor” adaptare după ”Țara lui Gufi” scrisă de celebrul dramaturg Matei Vișniec. Piesa, scrisă în urmă cu 30 de ani, tratează probleme actuale și în prezent.
Datorită faptului că p.r.-ul lui Matei Vișniec, Carmen Veronica Steiciuc, ne-a văzut spectacolul și a fost încântată de prestația noastră ne-a propus să facem un turneu de promovare a piesei. Iată că așa am jucat la casa de cultură din Rădăuți, Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc. Am fost primiți cu foarte mare căldură și cu multă simpatie de cei care ne așteptau acolo. Cât despre public, nu am decât cuvinte de laudă.
Luni ne pregătim să mergem la unul dintre cele mai mari festivale de teatru din România ”Serile teatrului studențesc”. Concursul se desfășoară la București și noi participăm la secțiunea de teatru pentru amatori. Am să revin cu impresii săptămâna viitoare.