Nu aș dormi în palmele Evei

Nici dacă mi-ai spune de o mie de ori să zâmbesc

Nu aș face-o.

Nici dacă ai arunca cu ploaia spre mine

Și mi-ai arde pielea cu zahăr,

Nu aș asculta diminețile de vară.

Nici dacă ai stropi soarele cu făină

Și ai reduce aerul la jumătate,

Nu m-aș ridica de pe marea albastră.

Nici dacă ai tăia stelele în formă de inimă

Și ai strecura razele prin nori,

Nu aș lovi copacii bătrâni.

Nici dacă ai smulge Pământul din Galaxie

Și ai da foc fericirii,

Nu aș plânge.

Nici dacă ai asculta apa

Și ai vorbi despre literatură,

Nu aș desena cerul.

Nici dacă ai mânca jumătate de lună

Și ai închide domnișoarele într-o perdea de sare,

Nu aș adormi în palmele Evei.

Nici dacă ai iubi

Și ai renunța la visele altora,

Nu aș ascunde fericirile oamenilor

în sacrificiu. 

(Unde mi-e cerul)

Suntem povestea cuiva

Îmi vărs cuvintele în panglicile pionierilor de demult.

Astăzi mă înec în inspirație și scriu.

Scriu despre cuvinte de parcă n-aș mai fi scris niciodată.

Caut cele mai potrivite cuvinte și le colorez.

Apuc albastrul din apa curată și desenez un „cerc”,

culeg roșul din cireșe și desenez „un suflet”,

strâng galbenul din polen și desenez „literatura”.

Adun apoi toate cuvintele frumos desenate și le decupez.

Încerc să le cuprind într-o pagină albă pe care să o arunc în vânt.

...

Astăzi este seara în care nimeni nu poate.

Aici este locul unde timpul se pierde în pagini albe.

Suntem într-un oraș plin de ziduri de hârtie.

Vom arunca oamenii la gunoi și apoi vom face alții la loc

Pe care-i vom arde pe rug pentru Hazard.

...

Venea cândva o pasăre la geamul meu.

Îi aruncam firmituri de pâine pe pervaz.

Anul acesta n-a mai venit. Probabil a murit.

...

Adun aici cuvinte și povești.

Suntem povestea cuiva și finalul este al altcuiva.

Ne naștem din povestea a două persoane care se iubesc,

Murim în povestea celui căruia îi spunem Tată.

(Unde mi-e cerul)

Copil eram...

Copil eram,
cînd cu nisipul adunat de valuri,
înălțam efemere castele și turnuri.
Supărată eram,
pe mare și vînt că le strica.
Al meu era castelul,
Al mării nisipul
Și toate ale timpului.

16.03.1982
Mariana Stan

Prăjitură licențiată

Pentru că suntem cu o lună înainte de predarea licenței, noi, studenții, cam uităm să mâncăm. Nu ar fi asta o mare problemă (mai ales pentru fete), dar când stomacul își cere drepturile, nu poți să-l ignori la nesfârșit. Așadar, vă prezint astăzi, o rețetă de prăjitură pe care să o gătești în timp ce scrii sau citești pentru licență.

Ingrediente:
-laptop cu word-ul deschis
-5 ouă
-o carte din care se citește
-250 de grame de zahăr
-un pix
-o cană de făină
-muzica este închisă
-un praf de sare
-o lingură de oțet
-un pahar de suc
-o cană de ulei
-smântână
-fructe
-un plic de zahăr praf vanilat (nu zic că e de la Dr. Oetker să nu fac reclamă)

Mod de preparare:
Se iau două vase. În unul se pun gălbenușurile, iar în celălat albușurile. Când ai ajuns la separarea celui de-al patrulea ou, se scapă gălbenușul în vasul cu albușuri și se folosesc 2, 3 cuvinte *&@#@  $@&& sau 5^&! *@1, apoi se ia o lingură și se încearcă să se scoată gălbenușul de acolo. Se adaugă cana de zahăr, se citește o pagină pentru licență, se adaugă o lingură de oțet și praful de sare. Se folosește mixerul din dotare și se amestecă până îți dai seama că albușurile acelea nu vor deveni niciodată spumă din cauza bucățelelor de gălbenuș. Apoi se scriu câteva rânduri pentru licență, timp în care albușurile se „odihnesc”.

Se amestecă albușurile bătute spumă cu gălbenușurile și se adaugă treptat cana de ulei, sucul, făina, praful de copt. Se amestecă totul până se omogenizează și devine un aluat puțin mai tare decât cel pentru clătite. Se bagă la cuptor fără să te uiți la ceas și apoi încerci să îți dai seama cam cât trebuie să stea acolo. Între timp se mai citește și se mai scrie la licență.

Smântâna se amestecă cu zahărul praf și se folosește iar mixerul până ce smântâna devine frișcă. Când prăjitura este gata coaptă se scoate din cuptor și se lasă la răcit. Se deschide youtube-ul și se ascultă o piesă.

Apoi se taie bucăți, se adaugă frișca deasupra și feliile de fructe (eu am ales căpșuni, deși nu-mi plac).
Se fac multe poze, apoi se mănâncă cu spor și se scrie în continuare la licență.

Poftă bună!

”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” jucată de Teatrul Pi. Întâlnire cu Matei Vișniec

Sunt zile în care nu ai timp nici să vorbești, nici să citești sau nici măcar să te gândești la artă. Acele zile nu sunt printre preferatele multora dintre noi.
Astăzi nu a fost așa pentru mine. De cele mai multe ori, nu scriu pe blog despre ceea ce fac eu. Dar acum, nu mă pot abține.

În urmă cu ceva timp, vreo 7 luni, am intrat într-un proiect extrem de interesant. Teatrul Pi se cheamă. O mână de 11 elevi de la C.N. Ștefan cel Mare din Suceava au strigat că vor teatru. S-au făcut auziți și eu am fost desemnat să îi îndrum, în calitate de regizor.

Am fost extrem de speriat. Nu știam cu ce se mănâncă regia (nu că acum aș ști), dar era pentru prima dată când trebuia să le ofer actorilor o perspectivă. Ușor nu e, e mai mult greu, dar satisfacția pe care o ai când îți vezi munca apreciată, nu se compară cu nimic.

Încă de când i-am întâlnit mi-am dorit să montez piesa „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vișniec. Mi-a atras mie atenția încă din liceu. Timpul a trecut și la sfârșitul lunii ianuarie (anul curent) am făcut distribuția și am oferit primele indicații actorilor din trupa mea.

Când faci teatru din pasiune e și mai greu.

Copiii fiind elevi în clasa a 10-a au un program foarte încărcat. Teste, teze, teme, proiecte și învățatul le ocupă mai mult din jumătate din timpul pe care îl au. Așa că la repetiții ne-am întâlnit odată pe săptămână, câte 2 ore. Mai mult de atât, fiind în an terminal și eu am avut sesiune, proiecte și de lucrat la licență. Toți trăgeau de noi din toate părțile și piesa de teatru suspina prin ghiozdane, prin bănci sau pe laptopurile noastre.

Între timp am aflat că am fost admiși la festivalul de teatru „Magic fest” un festival național pentru tineret, foarte bine cotat, în care participă doar oameni profesioniști. Așa că repetițiile au început să meargă mai bine, dar am repetat cu textul în limba engleză. Încă un lucru nou pentru toți. E greu să transmiți sentimente, trăiri, idei în altă limbă. Nu se potrivește cu ființa noastră, nu se contopește cu sufletul nostru. Teatru se joacă în limba natală, teatru se joacă pentru oameni și trebuie să fie înțeles de toți spectatorii.

Premiera a fost de departe cel mai emoționant moment. Eram cu toții crispați și nu știam ce va fi. Decorul s-a construit destul de greu, iar sala nu era nicidecum cea mai bună. Actorul trebuie să se descurce cu ce are. Așa că, rezultatele la festival au fost foarte bune. Pe lângă cele patru nominalizări pentru costume, lumini, coloană sonoră și cel mai bun actor, am câștigat premiul pentru cea mai bună regie. Un premiu care vine ca o recompensă pentru noi. Un premiu care ne-a oferit încredere și dorință de muncă.

În sală a fost un om foarte important. O persoană pe care eu o respect foarte mult și căreia trebuie să-i mulțumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le face pentru cultură. Carmen Steiciuc este cea care ne-a oferit incredibila experiență de a juca astăzi, 24.04.2014, piesa în fața lui Matei Vișniec, la Rădăuți.

Emoții și mai mari, mai ales că am fost invitați la amiază la autor acasă. Am cunoscut locul din care se inspiră autorul. Am respirat același aer, am vorbit despre teatru, poezie, pictură, am făcut poze și am primit autografe. Am fost primiți cu atâta căldură, sinceritate și bucurie de cel mai jucat dramaturg al momentului. Unul dintre cei mai buni dramaturgi contemporani pe care ni i-a oferit Dumnezeu. Și e ROMÂN, BUCOVINEAN chiar. E al nostru și e cel mai bun.

Știu că această zi va rămâne unică și bine întipărită în mințile noastre. Această onoare pe care am avut-o este prea mare pentru noi și probabil nu știm cum să profităm de ea. Nici nu știu cum se face că am fost aleși, de ce noi? Cert este că Matei Vișniec este un om de cultură adevărat. Un intelectual desăvârșit, căruia faima, aprecierile și recunoștința, nu i-au furat mințile. Este cel mai modest om pe care l-am cunoscut, un om cu suflet cald, curat și fericit. Un om care îți oferă din fericirea lui și care te face să vrei să-l îmbrățișezi. Matei Vișniec este dramaturgul care scrie pentru a oferi dragoste tuturor celor care vizionează mai apoi piesele. Este simbolul României. Este cel pentru care trebuie să ne mândrim că suntem români.

Suntem un amestec de resturi?

Suntem tot ceea ce nu ar trebui să fim. Un amestec de resturi, adunat într-o pereche de pantaloni, un pulover și un sacou. Suntem animale raționale. Suntem viață pentru că așa ni s-a spus, dar noi nu știm ce înseamnă moartea. Așadar, cum putem fi convinși că trăim? Paradoxul este defapt că atunci când murim, defapt nu murim. Poate abia atunci începem să trăim.

Viața poate nu e așa cum o știm noi. Cunoaștem prea puțin și ne lăudăm că știm prea multe. Descoperim în fiecare zi ceva nou, ceva ce credem că ne duce spre aflarea adevărului universal. Dar cu toate acestea, cu toate multele descoperiri de care știm, ne îndepărtăm și mai mult de adevăr. Pierdem din vedere esența și ne concentrăm asupra detaliilor. Detalii care fac diferența, ar spune cineva. Dar oare avem timp de detalii? Nu cumva viața e prea scurtă pentru a ne opri asupra detaliilor?

Trăim pentru că ni se oferă șansa să vedem ce, unde, cum. V-ați întrebat de ce nu știm ce am făcut înainte să cunoaștem viața în forma asta? V-ați întrebat de ce nu știm ce se întâmplă după moarte? Poate că se întâmplă exact ce s-a întâmplat și înainte de naștere. Adică nimic. Poate atât avem dreptul să ne bucurăm de rațiune, adevăr, minciună și sentimente. Poate că acești puțini ani sunt singurii importanți din restul de miliarde de ani. Văzând așa problema, vă mai gândiți să vă opriți asupra detaliilor? Avem oare timp? Merită oare?

Nu sunt vreun nihilist sau un ateu (că așa se poartă); sunt creștin și cred în toate adevărurile acestei religii, dar sunt simple întrebări la care nu găsesc un răspuns. Așa cum chimia ne ajută să aflăm de ce e cerul albastru și zăpada albă, așa este nevoie de o „știință” care să ne ofere răspunsuri la întrebările acestea „umane”. Suntem un amestec de resturi oare?

Doamna Dana (vecina mea din tren)

Mersul cu trenul trei ore, singur, are părți bune și părți rele. Una dintre părțile rele este că, dat fiind faptul că ai și bagaj, nu poți merge la toaletă. Partea bună este că poți analiza oamenii cu care „conviețuiești” trei ore și începi să construiești povești de viață. 

Eu am întâlnit-o pe doamna Dana. (sau cel puți așa cred că o cheamă. Este numele pe care i l-am dat când o analizam). Dana este o femeie de vreo 43-44 de ani. Se întoarce de la serviciu. Lucrează în Iași și locuiește în Pașcani. Are abonament la tren și deja se cunoaște cu toți controlorii. Poartă pe cap o pălărie maro cu o floricică într-o parte, are o geacă negră de fâș, până la genunchi și blugi clasici. Este încălțată cu o pereche de bocanci negri, masculini, cu talpa groasă și șireturile sunt legate fundiță. Geanta este ceva între sport și formal. Imitație de piele maro cu multe buzunare și ceva paiete.

Lucrează într-o fabrică. Azi a fost schimbul 1 și a așteptat trenul de la 11:10. Călătorește singură pentru că toate colegele ei sunt din Iași. Lucrează de aproape 10 ani și s-a obișnuit cu drumul. Se așază confortabil pe scaunele neconfortabile, își trântește geanta lângă ea și începe să completeze integrame. Cred că are o colecție deja, este la numărul al 20-lea și mai are puțin și-l termină. Este o campioană, deoarece nu se gândește prea mult să găsească literele din cuvintele ascunse. Întoarce foile cât ai zice pește și se distrează când privește pozele din colțul paginii.

Este căsătorită de 20 de ani, cu un bărbat care este șofer. Împreună au 2 copii. O fată de 18 ani și un băiat de 15 ani. Fata se pregătește pentru bacalaureat, se gândește să facă facultatea la Iași, dar nu știe în ce domeniu. Băiatul e încă la liceu și nu prea îi place școala. Mai mult se joacă cu mingea pe terenul de sport din fața școlii.

Dana se mai uită din când în când pe geam, dar se întoarce repede la completat integrama. Taie o literă, regândește cuvântul și este deranjată de soneria telefonului.

- Da?

- Mai am puțin și ajung. Ați mâncat?

- Vezi că mai este borș în frigider și dacă ai chef curăță niște cartofi.

- Vreo 10. Mai mari să fie. Vreau să fac un piure când ajung.

- Ionuț și-a scris temele?

- Vezi dacă are ceva de citit la română.

- Ei ți-a spus el că nu. Tu uită-te în manual și vezi la ce lecție e.

- Să fie curat în camere când mă întorc și să-i zici lu` tac-tu să măture în spate la găini.

- Hai, ne auzi.

Se întoarce la fel de imparțială la completat cuvinte. Nu schițează niciun gest pe chip. Așteaptă să se pensioneze și îi pare rău că nu a făcut alegeri mai bune în viață.

Azi vreau să fiu eu. Azi vrei să fii tu?

Azi vreau să fiu eu. Azi vrei să fii tu?

(se ascultă Chopin –Nocturne in E Major

 în timp ce se citește poezia cu voce tare)

Închin sufletul cerului și merg mai departe.

Azi vreau să ajung până la orizont.

Vreau să împăturesc pădurile

Și din copaci să fac bărci.

Bărci pe care să plutească orașele prăfuite.

Orașe pe care să le scot din temeliile adânc îngropate.

Îngropate de muncitorii comuniști.

Muncitori care au construit o Lume Nouă.

Lume Nouă care se destrămat în `89.

`89? Anul în care se naște micuța Demo.

Demo care a împlinit în decembrie 25.

25 în care s-a cântat despre tot și s-a scris despre nimic.

s-au închis amintirile

și s-au internat visele.

mi-e dor de cerul albastru.

Cer care „se înnoadă cu marea” cum zice poetul.

Vreau să despăturesc pădurile,

Să așez copacii la loc,

Să curăț orașele de praf

Să dezgrop muncitorii comuniști

Care nu se uitau la televizoarele alb-negru

Pentru că nu era program.

Muncitori care erau mai fericiți că nu știau ce-i aia „2000”

Azi vreau să fiu eu.

Azi vrei să fii tu?

Aventurile Baronului Münchausen

Despre fascinanta lume a teatrului nu vreau să vorbesc astăzi. S-a vorbit și se vorbește. Mai

mult de atât și voi știți foarte multe. Dar despre RUDOLF 

ERICH RASPE ce știți?

Dacă nu știți nimic, nu e nicio problemă. Este normal. 

Cel mai important lucru de știut despre Raspe este că e 

scriitor german și că a trăit în sec. al XIII-lea. Cea mai 

importantă operă a sa este „Aventurile baronului 

Münchausen”. O carte de povestiri ce-l înfățișează pe 

Münchausen, un călător care a umblat prin toată lumea 

pentru că și-a dorit să cunoască „adevărata” lume.  

Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani vă prezintă piesa de 

teatru „Aventurile baronului Münchausen” în regia lui Ion 

Sapdaru. Piesa este o comedie, pe care o veți savura până

la final. Dans, muzică și multe elemente noi pe care nu le-ați văzut într-o piesă de teatru 

până acum.

Cu alte cuvinte, piesa este despre un mincinos care este judecat pentru cartea pe care a scris-o. Oare care este sentința judecății?

Răspunsul îl veți afla pe 11 martie, în Casa de cultură din Suceava.

Sunt Alexandru Stan și vă recomand această piesă.

Lana - Fragment

Astăzi sunt darnic și vreau să împărtășesc cu voi un fragment dintr-un proiect drag mie :) Enjoy

„[...]Se zice că duminica dimineață este bine să mergi la biserică. Dacă în celelalte șase zile, te ocupi de tot ceea ce înseamnă viața raportată la cotidian și societate, duminică dimineața trebuie să te ocupi de suflet. Cu toții îl avem, fie că vrem sau nu să acceptăm. Există acolo o energie care ne ține în viață. Ne oferă șansa să fim raționali, să gândim și să iubim. Unii dintre noi se ghidează după sentimente, alții după emoții. Ne place să credem că suntem diferiți și că nu ne încadrăm în tiparele pe care ni le propune psihologia. Să zicem că avem dreptate, oarecum. Fiecare este stăpân pe individualitatea sa, dar în ceea ce privește personalitatea și sentimentele, suntem la fel. Pot foarte ușor să demonstrez asta prin simplul fapt că vă rog să vă gândiți la un număr de la 1 la 9. Numărul la care v-ați gândit este 7. Dacă răspunsul este adevărat, înseamnă că faceți parte din cei 80% care gândesc la fel, dacă nu, faceți parte din cei 20% care se abat de la tiparele propuse de psihologi.

            Poate că nu toți ne gândim la asta dimineața când ne trezim, dar Lana nu poate să nu se gândească. De aproape 20 de minute se aud bătăi în ușă și strigăte de amenințare. Sara și-a tras pătura peste cap și și-a strâns trupușorul în sânul mamei sale. Ar fuma o țigară, dar nu poate să o lase pe Sara singură acum. Speră să se plictisească destul de repede Alecu să mai bată în ușă. Oricum, la un moment dat, tot va chema cineva poliția.

            Soarele își rărește razele. Azi le ține pentru el. S-a gândit că puțină ploaie va mai calma atmosfera, care în ultimile zile și-a cam făcut de cap, obligând locuitorii orașelor să se simtă ca plăcintele în cuptor. O ploaie e binevenită oricând. Cel puțin așa zic bătrânii. Sara a adormit iar și ușa de la intrare nu mai bubuie. Lana a așezat-o frumos pe pernă și i-a oferit un sărut părintesc pe creștetul capului. Era transpirată, plânsese și stătuse sub pătură. Dar transpirația ei mirosea frumos. Cel puțin așa credea Lana.[...]”

Cum arată sufletele noastre?

Ce mă amuză oamenii! Se parfumează, își iau eșarfa cea nouă și ies din casă. Cu părul bine aranjat, hainele bine călcate și mersul hotărât se îndreaptă spre mașină, stația de autobuz, taxi ori metrou (dacă au așa ceva în oraș). Se așază lângă ceilalți necunoscuți, devenind ei înșiși niște necunoscuți. Zâmbesc pentru vânzătoarea de la magazin, vorbesc frumos cu portarul care le deschide ușa și mai oferă câte un sfat prietenesc tinerilor care nu au un limbaj frumos.

Toți suntem așa. Toți încercăm să ne afișăm perfecți în societate. Seara, când ajungem acasă, aruncăm hainele în coșul de rufe și facem un duș pentru a scăpa de tot praful, frigul și de transpirația pe care am adunat-o peste zi. Curați, ne așezăm în paturile noastre perfecte și îmbrățișăm laptopurile pe care le folosim cu încredere până noaptea târziu.

Adevărul e că dacă ne-am descoperi sufletul celorlalți am puți. I-am îndepărta pe restul de lângă noi. S-ar speria și ar avea coșmaruri nopți la rând. Sufletele noastre sunt prăfuite, miros a sudoare și pe la colțuri a apărut deja igrasia. Sunt necurățate de ani de zile și toți cei care le-au vizitat, au mai aruncat o pată de cerneală pe undeva, au mai lăsat o șosetă atârnată de un colț de scaun sau au uitat robinetul deschis la chiuveta de la baie până s-a făcut inundație. Sufletele noastre arată ca niște cocini și nu le putem spăla. Încă nu s-a inventat clorul pentru suflet. Nu există substanțe netoxice care să ne spele pe dinăuntru. Și singurii care știm defapt ce se petrece cu el (sufletul) suntem noi, proprietarii. Iar cu toate acestea, nu putem face nimic. Continuăm să ne splălăm cu gel de duș bun pe corp, ne aranjăm fiecare fir de păr și ne călcăm cămășile dimineața pentru că trebuie să fim frumoși. Asta o facem pentru noi și pentru ceilalți. 

Vai de cel care nu-și curăță sufletul. Mi-e frică să-l deschid sau să mă gândesc măcar la cum arată. Dar mi-e mai frică de al meu. Nu l-am mai văzut de ceva timp. Nimeni nu l-a văzut. Sunt sigur că buruienile au crescut cât casa și soarele nu se mai vede de după lăstari. Dar cămașa mi-e curată, parfumul se asortează cu dimineața asta și „Bonjour mon cheri” Dau startul unei noi zile, la fel de frumoase și de aranjate, așa cum îmi place mie. Sufletul mai așteaptă curățenia. Până atunci e închis pentru renovare :) 

Azi te vreau doar pentru mine

Azi te vreau doar pentru mine. Știu că te vrea orașul, serviciul, telefonul și șoferul de la taxi. Te vor și ai tăi. Le-ai promis că treci în vizită. Dar eu te vreau doar pentru mine. Așa că ți-am închis telefonul aseară după ce ai adormit. Mereu adormi înaintea mea. Îmi place să-mi așez capul pe pieptul tău și să-ți simt respirația în creștet.

Artă într-o conversație

X: tu ești romantic?

Y:cred că da...nu știu depinde ce înseamnă romantismul. Adică: nu plâng la filme, nu mă emoționez când văd copii.

X: citești poezii, scrii poezii?

Y: citesc proză. beletristică și mă interesează să fie bună cartea. Îmi plac acele cărți de acțiune, mind fucked (gen ora 25) nu citesc romane de dragoste, nici nu mă uit la filme de dragoste. Tot ce scriu în prezent e pe blog

X: de ce ai ales să scrii despre Eminescu? La licență?

Y: pentru că vreau să demonstrez că Eminescu era ironic. Și am ales proza nu poezia . Am citit Avatarii faraonului Tla, o nuvelă fantastică. E vorba despre un faraon care întoarce roata timpului și se plimbă prin toată istoria și m-a fascinat ideea asta. De aia am ale Eminescu

X: mm, am înțeles

Y: pentru mine, romantismul este să mergi la un ceai, stai la o țigară, să vorbești despre o carte, un film bun. Ceva boem. Romantismul e atunci când stai întins pe iarbă și privești cerul (îmi place foarte mult să mă uit la stele). Romantismul e atunci când faci gesturi mici, dar semnificative :)

X: rezultă că ești romantic

Y: tu ești romantică?

X: nu cred. Dacă ar fi un curent literar care s-ar numi FIRESC, cred că aș aparține firescului :))) Eu iubesc să stau la ceai, să vorbesc despre o carte, să mă uit la stele și să fac sex pe undeva p'acolo.

Y: tot în zona „romantismului simplu” te învârți.

X: dar iubesc să beau și bere, să vorbesc depsre lucruri perverse, să bârfesc. Iubesc tot ce iubește un om.

Y: uite, spre exemplu, mie nu-mi place să ofer flori.

X: mie nu-mi place să primesc flori :))) Mie îmi place să-mi cumpăr singură flori

Y: adică, nu le văd rostul

1. sunt scumpe și nu fac banii

2. cu banii aceia poți cumpăra ceva cu adevărat frumos

3. se ofilesc și le arunci

Y: exact

X: eu sunt o libertină. Eu nu iubesc să judec. Eu accept deseori lucrurile și realitățile așa cum sunt. Eu știu să apreciez, să corectez.

Y: uite, mie îmi place să fac experimente în timp real, pe viața mea.

X:da, și mie. Eu iubesc realitatea. Eu visez numai atunci când știu că e realizabil. Eu investesc în mine și în oamenii care mă merită. Sunt o egocentristă înrăită și o egoistă. Sunt pe cât de sensibilă, pe atât de a dracului.

Y: hmm

X: sunt diplomată și îmi plac dialogurile constructive. Urăsc politica, îl admir pe Osho și ador cultura indiană

Y: urăsc minciuna și oamenii prefăcuți

Y: OSHO:O

X: da!

Y: și mie îmi place. Am citit OSHO

X: el e cel mai frumos eveniment din viața mea interioară :))

Y: „Nu încerca să înțelegi viața. Trăiește-o? Nu încerca să înțelegi iubirea. Intră în ea!” OSHO

E citatul meu preferat. După el mă ghidez

X: te felicit. Chiar mă bucur că știi cine e Osho

Y: și eu mă bucur că știi tu cine e OSHO:))

X: urăsc când mi se sfidează inteligența și îmi place să las impresii.

Y: Nu-mi plac proștii și cerșetorii. Îmi place să am dreptate. De obicei am dreptate:)

X: mie îmi place să mi se dea dreptate, chiar dacă n-o am în totalitate )))

X: îmi place să fac sex .frumos

Y: mie îmi place preludiul. Bineînțeles și continuarea

X: îmi place „preludiul” după sex :))

Y: îmi place țigara de după

X: asta ar e ca atunci când mănânci dulce înainte de sărat

...

X: da, și cafeaua de după și muzica relaxantă

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!

Deși suntem în criză încă din 2008, în România se întâmplă ceva ieșit din tipare. La începutul anului, se plătește impozitul la stat. Impozit care este calculat în funcție de bunurile pe care le ai. Atunci se strânge tot mărunțișul de prin buzunare, se împrumută o bancnotă de 100 de la o vecină și se merge la primărie, de regulă în ultima zi. Dar dragii noștri bătrâni, se înghesuie de vreo săptămână să-și plătească taxele. Sincer să fiu, nu-i prea înțeleg deoarece este timp până la sfârșitul lui martie. 

Nu am să dezbat mai mult acest subiect, deoarece se tot vorbește la tv despre asta. Scriu însă pentru a trage un semnal de alarmă. Știm cu toții că pensiile sunt mici și nu le este ușor cu cheltuielile, mai ales dacă stau la apartament. Însă sunt mereu primii care-și plătesc datoriile. Cred că ar trebui să învățăm ceva de la ei și să ne obișnuim și noi să ne aranjăm prioritățile.

O poveste despre teatru

Încă de la început trebuie să aflăm ce este teatrul. Mulți s-au întrebat. Chiar și Socrate era nedumerit odată și nu a reușit să găsească un răspuns concret. Nici marii actori ai lumii care au umplut sălile de spectacol și au jucat în sute de piese, interpretând sute de personaje nu au reușit să spună ce e teatru. Cu toate acestea știm că teatrul este un concept atât de simplu şi totuşi atât de greu de definit. Pentru fiecare dintre noi teatrul are o altă valoare, poate fi o simplă clădire, o instituţie, un om, o scenă, o formă de artă, un abis sau un apogeu. Teatru este viaţă expusă într-o vitrină.

Mie îmi place să cred că teatrul este o extensie a vieții. Este acel spațiu care îți oferă posibilitatea să trăiești în pielea altui personaj. Să iei viața altei persoane și să experimentezi diferite sentimente sau evenimente. Teatrul îți oferă posibilitatea să plângi sau să râzi. Să speri sau să crezi. Să fii rege, servitor sau traficant de droguri.

Luăm ca adevărată definiția despre teatru care îl consideră artă. Ca orice artă care se respectă, are nevoie de un material, o ciornă, care ajută la construirea capodoperei. Așa cum tabloul are pensula și pânza, sculptura are dalta și piatra, muzica are notele și portativul, teatrul are dramaturgul și regizorul. Cei doi, fără de care nu s-ar construi arta. Astăzi îi vom numi soarele și luna.

Totul începe noaptea, când Luna, nefiind obișnuită cu somnul sau fiind prea sătulă de somn răsare și veghează asupra tuturor celor ce încearcă să treacă peste întuneric repede. Se delectează cu inimi frânte, zâmbete false, și cuvinte plasticate (luna aude mai multe minciuni decât starea civilă). Toate acestea sunt materia pentru piesă. Le adună, le ordonează și le construiește asemenea unui castel făcut din piese de lego. După ce procesul de creație se încheie îl lasă pe un birou gol și pleacă.

Dimineață, când pericolul întunericului a dispărut, Soarele se plimbă nonșalant și se distrează cu cei care își încep ziua. Mai pe după-amiază găsește biroul care păstrează munca Lunii. Ia caietul,  îl răsfoiește și începe să caute Actori. Actori care, prin dăruire, dorință, pasiune, iubire și fericire, materializează cele de Lună văzute și oferă tuturor o privire de ansamblu asupra lumii văzute prin ochii Lunii și a Soarelui.

Cei doi, Luna și Soarele, nu se întâlnesc niciodată, dar nu ar putea exista unul fără celălalt.

Alfa și Omega (retrospectiva dintre ani)

Uite așa s-a terminat cu sărbătorile. Deocamdată. Am trecut frumos peste un Crăciun cald și peste un revelion și mai cald. Dar nu e nicio problemă. Eu unul mă mulțumesc cu vremea asta. Cine mă cunoaște va spune sigur „Te mulțumești? Ești de-a dreptul fericit că nu este zăpadă!”

Mereu, la final de an, vine momentul acela când începi să te gândești la ce ai făcut și mai cu seamă, la ce trebuie să faci. Probabil că vrei să fii mai bun, mai chibzuit, mai sincer sau mai romantic. Unii vor să fie mai veseli și poate mai triști. Bilanțul anului ce tocmai se termină arată diferit. Unii au hotărât să vorbească despre anul 2013 cu cele mai frumoase cuvinte, fiind unul dintre cei mai buni ani ai lor. Alții, din contră, nici nu vor să-și amintească de un așa an.

2014 se anunță un an promițător. Eu știu că este, din nou, pentru mine, un an decisiv. Este dintre acei ani când ai de învățat și de luat tot felul de decizii. Este anul care ne apropie și mai mult de maturitatea propriu-zisă. Dar cu toate astea, am aflat de la TV că 2014 este un an „nelimitat de bun”.

Eu vă doresc un an plin de reușite, fericire și multă putere de muncă. Pentru că, în cele din urmă, sloganul nazist este unul dintre ceel mai bune moduri de a descrie societatea și statutul ființei umane a secolului 21. ”Arbeiten macht frei” Alles gutes!

Apropo: mi-am îmbrăcat blogul cu haine noi. Sper să vă placă.

Poza surprinde primul apus al acestui an.