Mi-e greu sufletul ca o haină murdară

Scriu de obicei noaptea. Undeva după ora 00. Nu știu de ce, dar tot noaptea îmi place să învăț și să citesc. Noaptea îmi place să mă gândesc la tot felul de lucruri și noaptea îmi imaginez diferite povești de viață. Viața mea, viața altora.

Simt că mi-i sufletul plin și inima încărcată de frici și emoții. Mi-e greu sufletul ca o haină murdară și mi-e încărcată inima ca o carte plină de praf.

Ieri, mă jucam cu o minge în fața blocului. Era tot ce aveam nevoie. Azi, nu-mi mai încap gândurile în cap. Ieri mă bucuram de o ciocolată și împărțeam atent fiecare pătrățică (voiam să nu se termine niciodată), astăzi mănânc o ciocolată pentru că mă plictisesc.

Mi-s ochii obosiți și fruntea mi-e ridată. 

Aș vrea să am o conversație cu ochii mei. Au văzut atâtea... sunt martori la tot ceea ce există în jurul meu și observă și ceea ce eu nu văd. I-aș întreba ce le-a plăcut lor cel mai mult să vadă și ce îi deranjează cel mai mult la mine. Fruntea mi-e plină de griji, se revarsă în pori obosiți fiecare zi ce trece. Fiecare problemă se cuibărește liniștită lângă celelalte și se construiesc astfel circumvoluțiuni eterne.

Mi-s mâinile lungi și grele, iar buzele mă dor. Mă dor buzele de săruturile care nu sunt. Mi-e dor de pielea Ei și de mirosul părului proaspăt spălat. Mi-e dor de culoarea tenului și de șoaptele târzii.

Azi nu mai iubesc, nici ieri nu am făcut-o. 

Poemul meu care a întârziat la cină

Timpul se împletește cu viața și supraviețuiește.

Viața se împletește cu zilele și își urmează cursul.

Zilele se împletesc cu anii și se prelungesc pe lângă tălpile noastre.

Anii se împletesc cu visele și se amestecă în resturi de mâncare.

Visele au propria logică. Sunt independente și libere.

Eu îmi înnod cravata în jurul gâtului și îmi așez atent batista de la buzunarul sacoului.

Cu părul aranjat, barba tunsă și zâmbetul desenat discret

Pornesc spre răsărit.

Nu-mi permit să mă reîntâlnesc cu ea decât așa.

Trebuie să vadă că am crescut și că sunt responsabil.

Asta i-am promis când ne-am văzut ultima dată.

Despre soare, nu mai vorbesc,

Cuvintele se încrucisează în scrabble-uri,

Integrame, intersecții și limbile bețivilor de la ora 8.

Sonoritatea vântului aduce muzica și desenează pe pielea mea

Mici fioruri de frig.

Poemul meu care a întârziat la cină,

îmi cântă la vioară încet.

Vinul suspină în pahar.

Barba nu te face bărbat, dar te face pe tine

Am hotărât să scriu această postare din două motive:

1. Am barbă de trei ani și m-am obișnuit cu ea.

2. Barba nu mă face mai bărbat, dar mă face pe mine.

Cei care mă cunosc, deja s-au obișnuit cu mine așa. Să renunț la barbă este o alegere dificilă, pe care trebuie să o fac din considerente sociale.

Poveste:

Totul a început în anul 2012 când, intrat în prima sesiune, am cam uitat să mă bărbieresc. Timpul a trecut, barba a crescut și m-am obișnuit cu ea. Am început să am grijă, să o aranjez și să-mi formez o înfățișare care să mă definească așa. Și mai mult de atât, mă ajuta să mai adaug încă 2, 3 ani pe chipul meu. Unii (cei care au peste 40 de ani) nu sunt foarte comozi cu adăugarea acestor ani, dar noi, cei tineri, da.

Acum, când am hotărât să o iau de la început, am descoperit că barba mă „deranjează”. Fără ea aș putea să lucrez într-un domeniu în care întâlnirile față în față sunt esențiale. Motiv pentru care am început acest proces. 

Trist sau nu, cred că mă voi obișnui cu timpul, dar acum, e ca și cum cineva te-ar obliga să te razi în cap și să-ți desenezi pe ceafă un X roșu. Cam așa mă simt eu.

Mai mult de atât, trebuie să fac și investiții într-un aftershave bun, lame ascuțite și aloe vera (nu irită fața după bărbierire).

Alex cel fără de barbă vă salută.

Ce face soarele când nu e cu noi?

După cum am spus și zilele trecute, anul 2015 trebuie să fie mai bun decât anul 2014. Acesta este motivul pentru care, vă rog, ca după ce veți citi rândurile care urmează, să îmi lăsați un comentariu în care să îmi spuneți cum vi se pare un început de carte care să sune cam așa:

„Soarele, la fel ca în fiecare dimineață, răsare la ora stabilită, 05:40. Niciun minut mai repede, niciun minut mai târziu. Apoi, liniștit, își întinde razele peste orașe, așa cum s-ar întinde după o noapte de somn și ar fi amorțit. Tot la fel ca în fiecare zi, la ora 14:03 un nor alb se apropie de soare până îl acoperă și stă acolo fix 16 minute. În acest răstimp, soarele, are timp să-și aprindă o țigară, să tragă cu poftă un fum și apoi să-și spele tălpile fierbinți în oceanele curate. Lucrurile revin apoi la făgașul lor normal și soarele își continuă treaba până la ora 20:16 când se retrage la somn. Sau cel puțin așa credem noi. Poate că îi place să petreacă seara, sau preferă să piardă timpul în fața unor filme despre alți sori din alte constelații, ori citește o carte și bea un ceai negru cu lapte și își acoperă trupul cu o pătură subțire. Cine știe, poate e căsătorit, ori e văduv, sau poate soarele e defapt o domnișoară frumoasă care își ascunde chipul în spatele unui balon de foc pentru că a fost cândva blestemată de zeul Kandah[1] și nu poate să destăinuie nimănui misterul. Niciodată nu vom ști ce face soarele cu adevărat dintr-un singur motiv. Nici el nu știe ce facem noi atunci când lipsește el. Și noi nu-i povestim. Poate ar trebui să încercăm să purtăm un dialog cu el. S-ar bucura. Cred.”

---

[1] Kandah – în mitologia Sardiniană a fost zeul vieții. Acesta obișnuia să se îndrăgostească de cele mai frumoase muritoare. Fiind nu de o frumusețe orbitoare, de regulă era refuzat, motiv pentru care, ca pedeapsă, alegea să le blesteme.

Mă numesc Alex

Nu am mai scris de mult. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am putut. Nu din cauza lipsei de timp (care într-adevăr a existat) ci din cauza faptului că mintea mea nu mai putea reda nicio trăire. Nicio emoție nu o mai puteam transcrie pe hârtie. Am încercat și am renunțat. Am vrut să scriu și m-am răzgândit. M-am întrebat de ce mai țin blog-ul deschis. Care mai este rostul lui? Am avut o inițiativă de a-mi închide blog-urile, dar m-am oprit. Speram că voi mai scrie.

Și iată-mă din nou aici. În fața paginii albe pe care așez cu răbdare cuvintele care se năpustesc în mintea mea repede și fără răbdare. Da, trebuie să mă concentrez pentru că acum, la fel ca înainte, pot să scriu.

Poate că unii dintre voi veți crede că exagerez, sau nu înțelegeți ce vreau să spun. Ideea stă în felul următor: Sunt momente în viață în care facem alegerile nu cele mai bune și din dorința de a deveni independenți pe toate planurile (asta spun din experiență personală), renunțăm la ceea ce suntem cu adevărat. Renunțăm la tot ce am lucrat până atunci și trăim cu speranța că va fi mai bine cândva, dar nu dorim să mai facem nicio modificare.

Poate că sfărșitul anului 2014 și avântul cu care a început anul 2015 m-au făcut să realizez că defapt „alex nu e simplu”. Totul pornește de la dorința de a face ce-mi place. Asta este cel mai important. Și spun acum, când am experiența a aproape 6 luni de muncă într-un domeniu care nu mă definea. Un domeniu în care nu puteam să-mi folosesc creativitatea, imaginația și cunoștințele pe care le acumulasem. Ajunsesem să fac greșeli la care nu mă așteptam, vorbeam ca o persoană diferită, gândeam ca un alt om și mă confruntam cu o oboseală care nu mă reprezenta. Mă transformam ușor în persoana de care fugeam. Deveneam acel bărbat care se trezea în fiecare dimineață la ora 7, fugea la serviciu și apoi aștepta să se întoarcă acasă pentru a dormi. Weekend-urile însemnau relaxare și fuga de oameni. Nu-mi doream să mai văd niciun chip necunoscut, nu mai suportam aglomerația și transportul în comun. Nu mai voiam să vorbesc despre mine, despre literatură, artă, filme, teatru sau viață. Nu mai eram în stare să citesc niciun paragraf dintr-o carte pentru că eram obosit. Nu mai găseam nimic interesant în scris și nici nu mai puteam să scriu. Eram NO MAN-ul de care am fugit toată viața. Singurele plăceri erau cafeaua de dimineață (luată de la un automat) și pauzele de la serviciu.

Schimbarea se face scurt și rapid.

Apoi am realizat că ăsta nu sunt eu și dacă mai continui așa, așa voi rămâne. Mi-am pus ordine în minte, mi-am rearanjat prioritățile și am luat hotărârea. 

Acum nu lucrez, nu pot să spun că sunt fericit, dar am posibilitatea să mă întorc la mine. Pot acum să mă redescopăr și acum îmi doresc să lucrez într-un domeniu care să mă reprezinte și pe care să-l pot reprezenta și eu cu mândrie. 

Așa cum se obișnuiește, la miezul nopții (vorbesc aici la trecerea dintre ani) mi-am pus trei dorințe și mi-am setat motto-ul după care mă voi ghida de-a lungul acestui an CEA MAI IMPORTANTĂ PERSOANĂ DIN VIAȚA MEA, SUNT EU. Puțin cam egocentristic, ar zice unii, dar eu spun că, egocentristic sau nu, acesta este adevărul. Trebuie să realizăm că tot ce facem, facem pentru noi, chiar și atunci când oferim ceva unui sărac, tot pentru noi oferim și dacă renunțăm la adevăratele noastre vise, riscăm să nu ne îndeplinim scopul pentru care existăm în această formă.

Da, vă îndemn să vă bucurați de viață așa cum vă place vouă. Dacă pentru tine viața înseamnă să petreci, petrece! Dacă tu vrei să citești, citește! Dacă îți place să scrii, scrie și nimeni nu se va supăra. Ești fericit atunci când te simți bine și trăiești atunci când nu ești obosit după o zi de muncă.

Mă numesc Alex.