Astăzi nu a fost așa pentru mine. De cele mai multe ori, nu scriu pe blog despre ceea ce fac eu. Dar acum, nu mă pot abține.
În urmă cu ceva timp, vreo 7 luni, am intrat într-un proiect extrem de interesant. Teatrul Pi se cheamă. O mână de 11 elevi de la C.N. Ștefan cel Mare din Suceava au strigat că vor teatru. S-au făcut auziți și eu am fost desemnat să îi îndrum, în calitate de regizor.
Am fost extrem de speriat. Nu știam cu ce se mănâncă regia (nu că acum aș ști), dar era pentru prima dată când trebuia să le ofer actorilor o perspectivă. Ușor nu e, e mai mult greu, dar satisfacția pe care o ai când îți vezi munca apreciată, nu se compară cu nimic.
Încă de când i-am întâlnit mi-am dorit să montez piesa „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vișniec. Mi-a atras mie atenția încă din liceu. Timpul a trecut și la sfârșitul lunii ianuarie (anul curent) am făcut distribuția și am oferit primele indicații actorilor din trupa mea.
Când faci teatru din pasiune e și mai greu.
Copiii fiind elevi în clasa a 10-a au un program foarte încărcat. Teste, teze, teme, proiecte și învățatul le ocupă mai mult din jumătate din timpul pe care îl au. Așa că la repetiții ne-am întâlnit odată pe săptămână, câte 2 ore. Mai mult de atât, fiind în an terminal și eu am avut sesiune, proiecte și de lucrat la licență. Toți trăgeau de noi din toate părțile și piesa de teatru suspina prin ghiozdane, prin bănci sau pe laptopurile noastre.
Între timp am aflat că am fost admiși la festivalul de teatru „Magic fest” un festival național pentru tineret, foarte bine cotat, în care participă doar oameni profesioniști. Așa că repetițiile au început să meargă mai bine, dar am repetat cu textul în limba engleză. Încă un lucru nou pentru toți. E greu să transmiți sentimente, trăiri, idei în altă limbă. Nu se potrivește cu ființa noastră, nu se contopește cu sufletul nostru. Teatru se joacă în limba natală, teatru se joacă pentru oameni și trebuie să fie înțeles de toți spectatorii.
Premiera a fost de departe cel mai emoționant moment. Eram cu toții crispați și nu știam ce va fi. Decorul s-a construit destul de greu, iar sala nu era nicidecum cea mai bună. Actorul trebuie să se descurce cu ce are. Așa că, rezultatele la festival au fost foarte bune. Pe lângă cele patru nominalizări pentru costume, lumini, coloană sonoră și cel mai bun actor, am câștigat premiul pentru cea mai bună regie. Un premiu care vine ca o recompensă pentru noi. Un premiu care ne-a oferit încredere și dorință de muncă.
În sală a fost un om foarte important. O persoană pe care eu o respect foarte mult și căreia trebuie să-i mulțumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le face pentru cultură. Carmen Steiciuc este cea care ne-a oferit incredibila experiență de a juca astăzi, 24.04.2014, piesa în fața lui Matei Vișniec, la Rădăuți.
Emoții și mai mari, mai ales că am fost invitați la amiază la autor acasă. Am cunoscut locul din care se inspiră autorul. Am respirat același aer, am vorbit despre teatru, poezie, pictură, am făcut poze și am primit autografe. Am fost primiți cu atâta căldură, sinceritate și bucurie de cel mai jucat dramaturg al momentului. Unul dintre cei mai buni dramaturgi contemporani pe care ni i-a oferit Dumnezeu. Și e ROMÂN, BUCOVINEAN chiar. E al nostru și e cel mai bun.
Știu că această zi va rămâne unică și bine întipărită în mințile noastre. Această onoare pe care am avut-o este prea mare pentru noi și probabil nu știm cum să profităm de ea. Nici nu știu cum se face că am fost aleși, de ce noi? Cert este că Matei Vișniec este un om de cultură adevărat. Un intelectual desăvârșit, căruia faima, aprecierile și recunoștința, nu i-au furat mințile. Este cel mai modest om pe care l-am cunoscut, un om cu suflet cald, curat și fericit. Un om care îți oferă din fericirea lui și care te face să vrei să-l îmbrățișezi. Matei Vișniec este dramaturgul care scrie pentru a oferi dragoste tuturor celor care vizionează mai apoi piesele. Este simbolul României. Este cel pentru care trebuie să ne mândrim că suntem români.