Internat în spitalul inimii.

De mult nu am mai scris. Pentru că nu am mai făcut nimic important, sau nu s-a mai întâmplat ceva notabil. Dar azi scriu pentru că am certitudinea că îmi place să sufăr. Sunt mereu în căutarea a ceva. A ceva ce nu am, desigur. Așa că azi vă scriu o poveste.

[Îți scriu azi de aici, din închisoare. Ochii mei se strecoară printre gratiile de la geam. Degetele cuprind cu grijă  gratiile din fier forjat așezate paralel. Pereții mustesc a hegrasie. Patul plânge de frig. Eu, așezat în colțul din dreapta al camerei, stau așezat și plâng. Nu mai simt foamea. Nici măcar nu vreau să beau apă. Robinetul e stricat și picură mereu pe podea apa din conducta ruginită. Am avut un coleg de cameră care a murit ieri după masă. Am vorbit cu el înainte să moară. Era fericit că a terminat socotelile cu viața.
” Am avut norocul să mă nasc într-o familie dezorganizată. Când eram mic tata mă bătea până leșinam și mama mă trimitea la cerșit. Am început să iau prelandez. Așa mă simțeam bine. Am intrat la 14 ani într-o casă de corecție. M-au prins furând o pâine. Îmi era foame. Am ieșit la 17 ani și am dormit 2 luni în canal. Am omorât un cerșetor. M-a atacat și din instinct l-am bătut până și-a dat duhul. De atunci sunt aici, casa mea e aici. Familia mea ești tu de când ai venit. 30 de ani de viață au fost prea mulți pentru mine. Se zice că dincolo e mai bine. Așa sper. Am să te aștept când vei veni.”
A murit și gardienii l-au aruncat în foc pentru a-i arde trupul slab. Eu aștept încă acel moment. Sper să nu treacă mult timp.]

Scria cu tristețe un condamnat al vieții. S-a internat acum    patru ani în spitalul inimii și deși a terminat sentința, nu a vrut să plece.
                                                                                                   

Avânt și tinerețe.

Și pentru că suntem tineri, suntem spontani. Pentru că ne place să fim mereu acolo unde e toată lumea facem lucruri fără să ne gândim prea mult.
Vineri, 17 mai 2013, începe ca o oarecare zi. De la 8 cursuri până la 14 și apoi acasă, mâncare și TV. În același timp, în Iași se definitivau pregătirile pentru cel mai mare concurs de Karaoke din Țară organizat de Radio Zu. Eu mă plictiseam uitântu-mă la TV la o emisiune pe Antena 2. În colțul din dreapta sus era numărătoarea inversă până la începerea concertului.
Este ora 16 și primesc un telefon de la o prietenă din  Iași și mă întreabă dacă nu vin la concert. Bineînțeles bani nu aveam decât 20 de lei, ceea ce înseamnă că nu îmi ajungeau decât pentru drum și atât. Mai mult de atât știam că sunt doar trenuri interregio spre Iași și sunt scumpe. Se pare că la ora 16:55 era ultimul regio spre Iași. Asta înseamnă că în 50 de min trebuia să fiu în gară cu bani și cu tot. Așa începe cursa contra cronometru spre Iași.
În mai puțin de 5 min am sunat-o pe mama și i-am cerut câțiva bani. Ea era la seviciu și eu acasă. Mi-a zis să iau bani de la sora mea. O sun pe sora mea, era la intrare în Obcini o rog să mă aștepte. O sun pe o prietenă de-a mea și îi zic și ei același lucru ” Iulica, în 45 de min ești în gară la Burdujeni. Plecăm la Iași.” Aceeași cursă contra cromometru a început și pentru ea. Mi-am făcut bagajul în doi timpi și trei mișcări, am ieșit din casă și am fugit până la sora mea. Am luat banii, Stai! Nu am legitimația de transport! Mi-am sunat colega căreia îi împrumutasem legitimația. Am fugit la ea, am luat legitimația, la 16 și 25 de minute eram în maxi deja. Mai aveam 30 de min să ajung în gară. La 16:40 am ajuns. Am luat biletele și ne-am urcat în tren. 2 ore și jumătate de mers cu trenul, un tramvai luat greșit, 30 de min ne-am încurcat prin Iași, la ora 20 și câteva minute eram la concert alături de 100.000 de oameni. Ne-am bucurat de cel mai mare karaoke din România alături de prietenii noștri din Iași.
Iată de ce tinerețea și cei 20 de ani sunt cei mai frumoși ani din viața noastră.

5 și ceva...

5 și ceva de când viața mea e împărțită la doi. Eu și ea. 5 și ceva de când am aflat că încă nu mă cunosc așa cum trebuie. Am ocazia în fiecare zi să cunosc oameni diferiți, puși în situații diferite, cărți noi, site-uri noi, melodii noi ori prieteni vechi, noi. În fiecare seară, când mă așez în pat revăd ziua ce tocmai s-a terminat și mă concentrez asupra anumitor momente. Sunt atent la anumite detalii, deși nu știu, cred în anumite persoane, deși nu le cunosc, adopt anumite situații, deși nu-mi aparțin. Scriu pe blog pentru oameni pe care nu-i cunosc și poate nu-i voi cunoaște niciodată. Mă trezesc fredonând o melodie pe care nu am ascultat-o înainte să adorm, sau mă spăl pe dinți în timp ce vorbesc cu mine.

5 și ceva de când am impresia că sunt altcineva. Altă persoană care mi-a ocupat ilegal trupul și-l folosește în mod agresiv. Alt Alex, care nu mai simte cum simțea. Poate că am mai scris ceva despre asta în urmă cu puțin timp, dar este principala problemă cu care mă confrunt. Dacă așa sunt eu? Dacă nu am avut până acum ocazia să mă cunosc în postura asta. Dacă sunt prea zgârcit pentru a-mi împărți viața.
De când am început să scriu, am folosit destul de mult supoziția, presupunerea și cred că viața este defapt o presupunere. Noi suntem ghicitoarele care încearcă să afle mai repede cum se termină ziua de mâine sau ce va fi peste 2, 3 ani. Ne dăm singuri în cărți, suflăm peste mare și fredonăm incantații pentru a ne ghici viitorul. Ne scrie dorințele pe foi albe și apoi le ardem. Învățăm, memorăm, vorbim, glumim, mergem, mâncăm, bem, scriem, dansăm, cântăm, ne folosim de toate acestea simplu. Nu le acordăm importanță pentru că sunt parte din noi. Dacă la început primul pas a fost făcut cu foarte multă concentrare, acum nu ne mai gândim deloc la miile de pași pe care îi facem. Dacă la început primul cuvânt a fost spus cu multă dăruire, gândire, dorință, acum ne folosim de ele pentru orice, fără să le mai căutăm. Indiferența este parte din noi. Suntem indiferenți și nu știm. Alții o observă, ne spun de ea, dar noi nu o cunoaștem pentru că nu o simțim. Noi suntem indiferența.

5 și ceva... zile de mai, aruncate în buzunarul de la spate și învelite în coji de cireșe.

Review

Hristos a înviat! Iată că a trecut și Paștele. Aproape a trecut și vacanța și noi suntem mai obosiți decât eram când am intrat în vacanță. Acest moment de respiro, nu face nimic altceva decât să ne dea peste cap tot programul. Mese neregulate, trezitul dimineața este mult mai târziu decât în mod normal, nopțile devin albe și alcoolul la îndemâna oricui. Toate acestea ne obosesc incredibil, dar asta e vacanța și de aia ne bucurăm de ea.

Ultima dată am scris înainte să merg la mare. Am vrut să vă scriu de acolo, dar nu am avut wireless, asta înseamnă că am cărat degeaba laptopul. Cele trei zile au trecut repede, mă uit acum în urmă și nu-mi vine să cred că deja a trecut mai mult de o săptămână de când m-am întors. Marea e la fel de tânără cum era și acum 2 ani. Se bucură dimineața de răsărit și noaptea de apus. Ne îmbie cu valurile și scoicile ce le lasă pe nisip. Ele sunt cadoul mării pentru noi.

Timpul a trecut și uite că aseară m-am întors de la cabană. Ne-am făcut tradiție deja, ca în fiecare an de Revelion, Paști și vara când asfaltul e prea fierbinte, să fugim la munte, într-un sat de lângă oraș unde semnal la telefon nu este, de internet nici nu mai vorbim și singura modalitate de a vorbi este live. Satul Molid deja ne este familiar. Mergem de vreo 5 ani acolo și am luat la rând toate cabanele. Ne adunăm cât de mulți putem și ne bucurăm trei zile de liniște. Hai să nu-i zicem chiar liniște pentru că muzica este deschisă non stop, grătarul sfârâie la amiază, sticlele se golesc continuu și valuri de râsete se aud peste tot. Cabana, cel mai frumos loc de distrat. Știi că ești doar tu cu prietenii tăi și că te poți manifesta așa cum îți place ție, fără ca cineva să se supere sau să te judece.

Vă propun să urmăriți un documentar făcut de americani. A fost filmat în 2001, la metroul din Piața Victoriei, unde un grup de copii aurolaci își prezintă viața. E mai mult decât emoționant, e real și adevărat. Children underground se cheamă și mi-a fost și mie recomandat. Enjoy!