De mult nu am mai scris. Pentru că nu am mai făcut nimic important, sau nu s-a mai întâmplat ceva notabil. Dar azi scriu pentru că am certitudinea că îmi place să sufăr. Sunt mereu în căutarea a ceva. A ceva ce nu am, desigur. Așa că azi vă scriu o poveste.
[Îți scriu azi de aici, din închisoare. Ochii mei se strecoară printre gratiile de la geam. Degetele cuprind cu grijă gratiile din fier forjat așezate paralel. Pereții mustesc a hegrasie. Patul plânge de frig. Eu, așezat în colțul din dreapta al camerei, stau așezat și plâng. Nu mai simt foamea. Nici măcar nu vreau să beau apă. Robinetul e stricat și picură mereu pe podea apa din conducta ruginită. Am avut un coleg de cameră care a murit ieri după masă. Am vorbit cu el înainte să moară. Era fericit că a terminat socotelile cu viața.
” Am avut norocul să mă nasc într-o familie dezorganizată. Când eram mic tata mă bătea până leșinam și mama mă trimitea la cerșit. Am început să iau prelandez. Așa mă simțeam bine. Am intrat la 14 ani într-o casă de corecție. M-au prins furând o pâine. Îmi era foame. Am ieșit la 17 ani și am dormit 2 luni în canal. Am omorât un cerșetor. M-a atacat și din instinct l-am bătut până și-a dat duhul. De atunci sunt aici, casa mea e aici. Familia mea ești tu de când ai venit. 30 de ani de viață au fost prea mulți pentru mine. Se zice că dincolo e mai bine. Așa sper. Am să te aștept când vei veni.”
A murit și gardienii l-au aruncat în foc pentru a-i arde trupul slab. Eu aștept încă acel moment. Sper să nu treacă mult timp.]
Scria cu tristețe un condamnat al vieții. S-a internat acum patru ani în spitalul inimii și deși a terminat sentința, nu a vrut să plece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu