Radu

Un băiețel se trezește într-o dimineață foarte devreme. Nu a dormit prea bine și se simte destul de obosit. Il cheama Radu, are 12 ani și iubește. Iubește tot ce înseamnă natură, animale, viața. A crescut cu o pisică și un câine. Mereu avea grijă să le ofere de mâncare și din banii pe care îi primea zilnic de la părinți, cumpăra semințe și stătea în parc bucurându-se de toți porumbeii care se hrăneau din mâinile sale micuțe.

Acestea toate se petrec în anul 1990, când în România era o perioadă destul de grea. Comunismul tocmai căzuse, viața politică era într-un haos total și oamenii nu știau încă să se bucure de democrație.

Astăzi este prima zi din anul 2040 și Radu se uită afară dintr-un azil de bătrâni. Stă la etajul 18 și împarte camera cu un domn cu parchinson. Mai avea încă patru ani până la pensie, dar a ieșit anticipat din cauza unei boli la plămâni. Sufletul său a rămas în continuare curat, neavând copii sau nevastă, a trăit mereu înconjurat de animalele sale preferate. A iubit cândva o femeie, dar s-au despărțit când a aflat că ea făcuse un avort. A suferit mult din cauza aceasta și nu s-a mai încrezut în oameni de atunci.

Lumea din 2040 nu seamănă deloc cu cea din anii 90. Acum animale se mai găsesc doar în parcurile zoologice și oamenii nu se mai atașează de ele. Sunt niște creaturi interesante și cam atât. Radu suferă, deoarece nu îi este permis să aibă un animal de companie, îngrijitorii nu îi înțeleg dorința și îl iau peste picior.

Mormântul arată la fel ca celelalte. O piatră gravată, iarbă peste mormânt și liniște. Diferit de celalalte este doar faptul că un câine stă și plânge deasupra lui Radu. Autoritățile l-au luat de acolo de câteva ori, dar el s-a întors.

Caii la fereastră - recenzie -

Am avut onoarea să merg ieri la o piesă de teatru absolut superbă. Așa că m-am hotărât să vă povestesc și vouă cum a fost.

Aseară, la ora 18, în sala Casei de cultură din Suceava, a avut loc reprezentația piesei ”Caii la fereastră” jucată de Teatrul din Botoșani. Piesa este scrisă de Matei Vișniec și este montată de regizorul Petru Vutcărău.

Ambianța de lumini, efecte sonore și interpretarea impecabilă a actorilor, au fost ingredientele ce au transformat o seară normală de februarie înghețat, într-o oază de sentimente și trăiri contradictorii.
Piesa prezintă trei familii care locuiesc într-un sătuc din România. Acțiunea se petrece în timpul războiului. Cele trei familii nu au nimic în comun, decât că toate pierd câte un membru în război. Ofițerul care este desemnat să anunțe moartea eroilor pe front, vine mereu cu două garoafe roșii și încearcă să facă această veste cât mai ușor de suportat pentru familie. Prima care află este mama unui tânăr care a plecat în război și a murit chiar în prima zi. Însă nu a murit împușcat de un glonț, s-a apropiat de calul roșu cu o pată albă (știm că reprezentarea calului este simbolul morții și că dacă visăm un cal care trece o apă, prevestește moartea.) Cea de-a doua care primește o veste tulburătoare este fiica unui soldat. Care află că tatăl ei nu a murit, a fost singurul supraviețuitor de pe frontul pe care a luptat. Problema apare atunci când află că pe drumul de întoarcere, singur fiind, a înnebunit și că trebuie să fie foarte răbdătoare cu el. Ultima poveste înfățișează un cuplu de tineri căsătoriți. Ofițerul îi spune tinerei că soțul ei era cel mai curajos soldat de pe front, era mereu în linia întâi și se lupta cu toți, omorându-i fără milă. Dar moartea i-a survenit nu din pricina unui glonț sau o luptă pierdută, s-a împedicat. S-a împiedicat și toți soldații i-au strivit trupul sub bocancii prăfuiți și murdari. Soția sa a primit 10 mii de ghete care sunt împovărate cu bucăți descompuse din trupul soldatului. Acesta fiind de altfel și finalul piesei.

Observăm o înlănțuire de teme și simboluri care legate, prevestesc moarte și suferință. Apa neagră și caii de la fereatră sunt reprezentative pentru moarte, eroul fără cadavru reprezintă suferința familiilor care nu au un mormânt unde să aprindă o lumânare pentru cel răposat și singurătatea, sentimetul de care se tem toți cei care trăiesc, poate aduce nebunie dacă este consumată în cantități uriașe.

Așadar, o seară normală s-a transformat într-un moment perfect pentru meditație și cultură. Promit că pe viitor am să mai revin cu alte recenzii.

Sâmbătă de familie

A trecut ceva timp de când nu am mai scris. După cum știe toată lumea deja, luna februarie este rezevată sesiunii. Student la litere fiind, am avut foarte multe examene și foarte mult de învățat. Cu muncă, stres, nopți nedormite, nervi și cafea, am reusit să ies destul de bine din această perioadă întunecată din viața mea.

Cu toții ne gândim la momentul când vom fi oameni mari. La acele zile când vom merge cu mașina la cumpărături, împreună cu nevasta și eventual copilul. Apoi întorși acasă, soțul se așează confortabil la laptop sau tv, însoțit de un pahar de cafea sau suc și scrumiera cu multe chiștoace de țigări în ea. Soția se închide în bucătărie pregătind ceva bun de papa. Stă singură pentru că așa vrea ea. Tu te oferi să o ajuți, dar ea se simte mai confortabil fără stângăciile tale.

Acest moment poate fi chiar mai aproape decât crezi. Azi, în acest moment mai exact, asta trăiesc eu. Diferența e că nu sunt însurat. Stau destul de confortabil în pat, cu laptopul pe brațe și scriu. Prietena mea, îmi pregătește o surpriză. Ea e mereu atentă.

Timpul trece, zilele se scurg și ne trezim exact în momentul acesta. E mai mult un experiment ceea ce trăiesc eu acum, dar știu că va veni cât de curând și realitatea aceasta.

Eu nu sunt decât un călător într-un spaţiu în care nu-mi
                              găsesc locul