Mă numesc Alex

Nu am mai scris de mult. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am putut. Nu din cauza lipsei de timp (care într-adevăr a existat) ci din cauza faptului că mintea mea nu mai putea reda nicio trăire. Nicio emoție nu o mai puteam transcrie pe hârtie. Am încercat și am renunțat. Am vrut să scriu și m-am răzgândit. M-am întrebat de ce mai țin blog-ul deschis. Care mai este rostul lui? Am avut o inițiativă de a-mi închide blog-urile, dar m-am oprit. Speram că voi mai scrie.

Și iată-mă din nou aici. În fața paginii albe pe care așez cu răbdare cuvintele care se năpustesc în mintea mea repede și fără răbdare. Da, trebuie să mă concentrez pentru că acum, la fel ca înainte, pot să scriu.

Poate că unii dintre voi veți crede că exagerez, sau nu înțelegeți ce vreau să spun. Ideea stă în felul următor: Sunt momente în viață în care facem alegerile nu cele mai bune și din dorința de a deveni independenți pe toate planurile (asta spun din experiență personală), renunțăm la ceea ce suntem cu adevărat. Renunțăm la tot ce am lucrat până atunci și trăim cu speranța că va fi mai bine cândva, dar nu dorim să mai facem nicio modificare.

Poate că sfărșitul anului 2014 și avântul cu care a început anul 2015 m-au făcut să realizez că defapt „alex nu e simplu”. Totul pornește de la dorința de a face ce-mi place. Asta este cel mai important. Și spun acum, când am experiența a aproape 6 luni de muncă într-un domeniu care nu mă definea. Un domeniu în care nu puteam să-mi folosesc creativitatea, imaginația și cunoștințele pe care le acumulasem. Ajunsesem să fac greșeli la care nu mă așteptam, vorbeam ca o persoană diferită, gândeam ca un alt om și mă confruntam cu o oboseală care nu mă reprezenta. Mă transformam ușor în persoana de care fugeam. Deveneam acel bărbat care se trezea în fiecare dimineață la ora 7, fugea la serviciu și apoi aștepta să se întoarcă acasă pentru a dormi. Weekend-urile însemnau relaxare și fuga de oameni. Nu-mi doream să mai văd niciun chip necunoscut, nu mai suportam aglomerația și transportul în comun. Nu mai voiam să vorbesc despre mine, despre literatură, artă, filme, teatru sau viață. Nu mai eram în stare să citesc niciun paragraf dintr-o carte pentru că eram obosit. Nu mai găseam nimic interesant în scris și nici nu mai puteam să scriu. Eram NO MAN-ul de care am fugit toată viața. Singurele plăceri erau cafeaua de dimineață (luată de la un automat) și pauzele de la serviciu.

Schimbarea se face scurt și rapid.

Apoi am realizat că ăsta nu sunt eu și dacă mai continui așa, așa voi rămâne. Mi-am pus ordine în minte, mi-am rearanjat prioritățile și am luat hotărârea. 

Acum nu lucrez, nu pot să spun că sunt fericit, dar am posibilitatea să mă întorc la mine. Pot acum să mă redescopăr și acum îmi doresc să lucrez într-un domeniu care să mă reprezinte și pe care să-l pot reprezenta și eu cu mândrie. 

Așa cum se obișnuiește, la miezul nopții (vorbesc aici la trecerea dintre ani) mi-am pus trei dorințe și mi-am setat motto-ul după care mă voi ghida de-a lungul acestui an CEA MAI IMPORTANTĂ PERSOANĂ DIN VIAȚA MEA, SUNT EU. Puțin cam egocentristic, ar zice unii, dar eu spun că, egocentristic sau nu, acesta este adevărul. Trebuie să realizăm că tot ce facem, facem pentru noi, chiar și atunci când oferim ceva unui sărac, tot pentru noi oferim și dacă renunțăm la adevăratele noastre vise, riscăm să nu ne îndeplinim scopul pentru care existăm în această formă.

Da, vă îndemn să vă bucurați de viață așa cum vă place vouă. Dacă pentru tine viața înseamnă să petreci, petrece! Dacă tu vrei să citești, citește! Dacă îți place să scrii, scrie și nimeni nu se va supăra. Ești fericit atunci când te simți bine și trăiești atunci când nu ești obosit după o zi de muncă.

Mă numesc Alex.