Fugim de fericire?

M-am întrebat aseară, când era deja trecut de jumătatea nopții, de ce scriu. De ce îmi place mie să îmi aștern gândurile pe paginile albe ale blogului meu. Nu știu exact care ar fi explicația. Probabil că așa cum unii oameni își trăiesc fericirea la intensitate maximă atunci când echipa lor de fotbal preferată câștigă un meci important, sau au descoperit că dacă mai adaogi niște făină în omletă e mai bună, așa mă bucur și eu când reușesc să îmi descarc cuvintele prin degetele care tastează pe tastele obosite ale laptop-ului.

Cu ceva timp în urmă credeam că sunt oameni care se nasc să fie fericiți și oameni care sunt sortiți eșecului și singurătății. Am descoperit, între timp, că mai există și oameni care fug de fericire. Cum adică? Poate că veți crede că aberez, dar asta este părerea mea. Nu ați trecut niciodată prin acel moment în care totul vă merge extraordinar de bine și vă este frică? Vă e frică să nu se întâmple ceva care să destrame fericirea ce tocmai s-a instalat destul de frumos în viața voastră? 

Spunea la un moment dat Tudor Chirilă că ”fericirea e ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața”. Și dacă o atingi, fugi de ea, nu? Și dacă omul nu este pregătit să trăiască viața așa cum a fost ea gândită? Dacă fericirea este defapt căutarea neîncetată a ei? 

Suntem mai fericiți când visăm la fericire, decât atunci când trăim feicirea.

By the way: am scris despre fericire înainte să aflu că astăzi este ziua internațională a fericirii. Știați că nimic nu e întâmplător, nu?